Prima zi de creșă (la stat)

Cu o noapte în urmă n-am putut adormi deși eram mai obosită decât de obicei.

M-am trezit înainte să sune alarma, la 7 fără ceva, m-am îmbrăcat, am făcut ce fac aproape în fiecare dimineață înainte să plece soțul. I-am făcut un ou ochi și copilei. Nu eram sigură că le dă micul dejun. Bagajul de creșă era făcut de ziua trecută. M-am apucat apoi să-i fac spicuri în păr, să nu stea îngrijitoarele să-i prindă moațe toată ziua. Am pierdut autobuzul. Am luat un taxi. Era cu noi și mami a mea, printr-o întâmplare fericită.

Habar nu aveam cum o să fie odată ce ajungem acolo. Nu știu de ce, dar mi se întipărise în minte ideea de primă zi de școală, cu părinți și copii adunați la un loc, stând de vorbă înainte să înceapă anul. Mă gândisem să scriu pe o foaie tipicurile Gemmei, cuvinte pe care le zice și sunt mai greu de înțeles, ce o supără tare și cum îi trece supărarea. Apoi m-am gândit că o să par o mamă ”d-aia” și n-am mai scris. M-am gândit că o să le zic câte ceva când o să stăm de vorbă, înainte să plec. M-am gândit că și Gemmei o să-i spun acolo că am adus-o la copii și jucării, dar vin să o iau mai încolo, să nu-i fie teamă.

Când ne-am dat jos din taxi mi-am pus de gât aparatul foto să facem o poză. Am îmbrăcat-o pe Gemma într-o rochiță din aia chinezească, roșie, cu șosețele cu danteluță și pantofiori tot roșii. Soacră-mea o să fie mulțumită să o vadă așa. Dacă tot nu e aici, măcar o poză să-i dau.

Am intrat în clădire pe la grădiniță. Nu știam că e intrare separată pentru creșă.

Eu deja intrasem în starea aia de amețeală și confuzie aproape totală, care mă apucă mereu când sunt emoționată sau intimidată (de cineva sau de ceva), iar acum eram amândouă. În momente din astea uit tot ce voiam să întreb sau să zic.

Am ajuns la creșă. Se auzeau copii plângând. Alt cuplu tocmai lăsa un copil acolo. Ne-a luat în primire o doamnă, ne-a arătat unde să lăsăm hăinuțe de schimb și ce mai adusesem. Apoi ne-a arătat camera în care trebuie să meargă. Am încercat să deschid ușa, dar doamnele dinăuntru o țineau să nu iasă copiii care erau deja acolo și plângeau după mami lor. Gemma, curioasă de fel, voia și ea să deschidă ușa. A avut răbdare acolo până s-a deschis. A intrat, s-a uitat spre mine. Nu plângea, dar era confuză. Apoi ușa s-a închis și ni s-a spus că acum ar trebui să plecăm.

Îmi închipui că reacția ei a fost un pic asemănătoare cu a mea la început.

Ce tocmai s-a întâmplat? Și apoi mi-au dat lacrimile.

Ce o fi în suflețelul ei? Știe că mă duc înapoi s-o iau? N-am apucat să-i zic asta. I-am zis zilele astea că urmează să o duc la copii și la jucării, dar nu am apucat să-i spun că o și iau înapoi. Dacă plânge fără oprire? Dacă face pipi pe ea de supărare, cum a făcut în alte dăți când am plecat de acasă fără ea? Dacă îi e sete și nu i se dă apă? Dacă lovește vreun copil? Dacă se aruncă la pământ și se lovește ea? Dacă o îmbracă în pijamale pe căldura asta când o pune la somn? Dacă nu vrea să se culce fără păturica ei preferată? Dacă, dacă, dacă…

Nici măcar o poză nu am apucat să-i fac.

A urmat cea mai lungă zi de când sunt mamă.

Bărbatul meu drag m-a luat în brațe și mi-a zis să mă liniștesc că o să fie bine, apoi a trebuit să plece la lucru, aproape de creșă. Mami încerca și ea să mă liniștească în fel și chip, dar și ea avea lacrimi în ochi. În afară de durerea de mamă, pentru mine, ea o mai simțea și pe aia de bunică. Asta cum o mai fi?

Mi-am dat seama că nici măcar nu băusem o gură de apă de când m-am trezit. Am luat-o pe mami a mea și am mers să mâncăm ceva și să ne ocupăm timpul. Eram hotărâtă să o las de la început la program de 8 ore, dar sub influența sentimentelor de moment am decis să sunăm la creșă înainte de 12 și dacă e prea dificil să mai stea, o iau atunci și asta e.

Am băut două ceaiuri de iasomie, am mâncat cașcaval pane, am cumpărat vreo 30 de vederi , am cumpărat și copilei cizmulițe pentru la iarnă. Degeaba. Dacă, dacă, dacă?

S-a făcut 11 și ceva. L-am rugat pe Mugur să sune la creșă să întrebe cum stă treaba și apoi să o sune pe mami să ne zică.

A, da. Cu câteva zile în urmă mi-am pierdut telefonul și n-am apucat să-mi iau altul. La fix.

Copila s-a purtat în mod previzibil pentru un copil obișnuit, a și plâns, a și stat cuminte.

Mi-am adus aminte de un articol pe care îl citisem cu câteva zile în urmă (văzut în feed de la o colegă de breaslă, cred), în care spunea, printre altele, că doar pentru că ceva nu se simte bine, nu înseamnă că e rău. Și emoțiile care nu ne plac pot face parte dintr-o experiență pozitivă.

Cam într-o așa situație mă aflam eu. În momentul ăla nu voiam decât să merg să-mi iau copilul de acolo, să știu că e bine, să știe că n-am părăsit-o. Asta m-ar fi scăpat temporar de toate emoțiile negative, dar pe termen lung doar le-ar fi prelungit. Și la cum îmi știu copila, și ei i-ar fi fost mai greu să treacă o dată prin lăsarea la 4 ore și încă o dată prin prelungirea la 8 ore. Așa că până la urmă mi-am călcat pe inimă și am decis să trecem o dată și bine prin cel mai greu greu.

Am plecat acasă. Mami trebuia să-și facă bagajul și să plece la 16 din oraș.

Am cumpărat prăjituri. Nu le-am putut mânca.

Nu eram bună de nimic. Mâinile ba le simțeam fără putere, ba tremurânde. Nu puteam să stau locului, dar nici nu aveam chef de nimic. Mi-am zis că totuși ar fi degeaba și sacrificiul ei și al meu dacă aș pierde timpul aiurea. Așa că am făcut o supă cremă de ardei copți și i-am arătat mamei colecția mea de vederi poștale din toată lumea. Am fiert orezul pentru cină.

S-a făcut 15. Am plecat spre creșă. Aveam emoții mai mari decât de dimineață. Dacă o să-mi găsesc copila speriată și hohotind de plâns? Dacă femeile care o au în grijă se vor uita urât la mine că n-am luat-o mai devreme? Dacă n-a mâncat? Dacă nu i-au dat apă? Dacă i-au dat pijamale pe căldura asta? Dacă papucii nu erau din ăia de care trebuia? Dacă o să mă urască pentru că am lăsat-o și am plecat? Dacă, dacă, dacă…

Drum bun, mami! Ea s-a dus spre gară, eu spre creșă.

Nu mai știam să ajung la grădiniță. De fel am probleme cu orientarea (în orașe, nu și pe munte 😉 ). Am găsit-o totuși. De data asta am intrat pe la creșă. Tot a trebuit să întreb pe cineva ca să găsesc locul exact.

Intru. Aud glăsciorul drag: ”mamiiii”! Recunosc în glasul ei plânsetul ăla de ”ce bine că ai venit înapoi”, pe care îl are și când merg la cumpărături și o las acasă cu tati sau bunica. M-a văzut, m-a strigat, dar a așteptat cuminte în ușă să ajung eu la ea. Se vede că a mai plâns azi, dar nu e tristă, nu e speriată. E aceeași copilă pe care am lăsat-o dimineață.

A urmat raportul doamnelor care au avut-o în grijă.

A fost mai agitată de dimineață, dar a mâncat, și singură și cu ajutor, a dormit, după ce s-a trezit a fost mai bine. Se și joacă frumos, zice cealaltă doamnă. Da, se și joacă, o aprobă prima doamnă. A mai dat ochii peste cap și a plâns după mami, dar i-am zis că vine mai încolo un pic și i-a trecut. Mai devreme dansa. Se vede că e jucăușă de fel. N-am găsit pijamalele și i-am dat tricoul ăla cu dungi. Mi-a zis șefa ceva de o păturică, dar nici pe aia n-am găsit-o. Oricum, mai bine, că dacă avea păturica ar fi vrut-o și ceilalți copii și apoi trăgeau de ea pe toată podeaua și nu ar fi fost igienic s-o mai învelesc cu ea. Mai bine să nici n-o aduceți, mai ales că a dormit fără ea azi. Mâine să-i puneți papuceii de interior când o aduceți, că nu e bine să stea înăuntru cu ăștia de pe afară.

Mi-au luat mai toate pietrele de pe inimă.

Le-am întrebat pe cele trei doamne cum le cheamă, mi-am zis și eu numele. O să le întreb și mâine, că aveam prea multe prin minte și pe suflet ca să le țin minte.

Când una dintre doamne a deschis dulăpiorul să-mi arate ceva, copila și-a văzut acolo biberonul de apă și l-a luat ca pe cel mai drag lucru. Nu i l-au dat tot ca să nu i-l ia alți copii, mi-am zis eu.

I-au dat copilei un măr și un pachet de biscuiți, ne-am luat la revedere frumos și a rămas să ne vedem și mâine.

Mușca din măr dintr-o mână și se chinuia să țină biberonul și biscuiții cu cealaltă. Degeaba am insistat, n-a vrut să o ajut cu nimic.

De acolo am plecat o bucată de drum pe jos. Mai fusesem cu ea pe drumul ăsta. Știa că e ”țată” peste stradă. Așa că am mers și am sărbătorit cu ”țată” cea mai lungă zi din viața noastră împreună, care până la urmă în realitate n-a fost nici pe departe atât de rea ca în imaginația mea.

 

Am scris și despre a doua zi de creșă.

Comments

comments

Introdu Comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>