Prima drumeție cu copila

Prima drumeție cu copila

Acum vreo opt ani am mers în prima mea drumeție și m-am îndrăgostit de munte. M-am îndrăgostit de trezitul cu noaptea în cap, de mersul cu trenul (așa nașpa cum zice toată lumea că e), de urcușul care mă face să blestem momentul când am hotărât că vreau pe munte iar, de sunetul pădurii, de apa proaspătă de izvor, de stânci, de semne, de cabane și de oameni frumoși în toate felurile, care te salută zâmbind deși nu te cunosc, de coborâri care uneori fac urcările să pară ușoare, de momentul ăla când ești din nou în tren și ai o senzație de frică amestecată cu ușurare, ca și cum abia ți-ai dat seama cât de nașpa putea fi dacă greșeai un pas. Muntele m-a obligat să fiu mai disciplinată, mai prudentă, mai atentă; mi-a confirmat că lumea e plină de oameni buni și demni de cele mai frumoase sentimente; m-a ajutat să îmi descopăr limite și să mi le întrec, să capăt încredere în abilitățile mele fizice și psihice.

După ce s-a născut Gemma, acum 2 ani și ceva, a urmat perioada aia delicată în care mi se părea că n-o să mai pot face nimic din ce făceam înainte de a avea copil. Aventurile de om care n-are nimic de pierdut sunt înlocuite de aventuri la cu totul alt nivel, de om responsabil pentru o viață de ființă neajutorată, care depinde cu totul și cu totul de tine. Și uite așa, gândul că omulețul ar putea cădea din pat îmi dădeau aceleași emoții ca gândul săritului cu parașuta, felul în care fugea să ia în brațe toți câinii de pe stradă se simțea ca data aia când m-am întâlnit cu ursul pe munte, când coboară în fugă panta din fața casei fără să cadă în nas e e un succes egal cu a coborâ Jepii Mici în grabă și fără accidente, iar când ajung în stația de autobuz și îl și prind… eh, să zicem că și dacă fac bagajul de cu seara, tot am slabe șanse să plec de acasă la ora la care mi-am propus. 😛

Două doruri m-au apăsat tare de când am devenit mămică. Poate trei. Dacă dorul de muncă l-am mai ostoit când și când, în timp ce copila dormea și dorul de dans l-am potolit prin sârbe la nunți și botezuri, dorul de munte a trebuit să-l port în mine, mereu crescând.

Până într-o vineri, când niște prieteni de familie munțomani, cu omuleț de o seamă cu Gemma, ne-au invitat în drumeție. 😀 Mare mi-a fost bucuria! Chiar dacă echipamentul nostru era vechi și incomplet acum, chiar dacă nu mai fusesem niciodată cu Gemma la un drum pe jos atât de lung, am decis să mergem. Ne-a ajutat foarte mult și faptul că am făcut rost de un sistem de purtare ergonomic. Oricât de sportivă e Gemma de fel, nu avea cum să meargă pe un traseu de 3 ore dus – 3 ore întors, așa că era musai să avem în ce s-o cărăm cu maxim de confort și pentru noi și pentru ea. 😀

Vineri fusese o zi grea. Toată săptămâna fusese grea, cu deadline-uri abia respectate sau chiar ratate (din nou). Deși aș fi vrut să fac bagajul de cu seara, pe la ora 22 deja eram praf de oboseală. Sâmbătă urma să ne întâlnim pe la 10 (cu întâzierile specifice părinților de pui mici). M-am trezit la 6:30. 😀 Înainte să aflăm de drumeție plănuisem pentru ziua de sâmbătă să fac mâncare și să mergem la cumpărături. Carnea era dezghețată deja și nu voiam să se strice așa că am renunțat la ideea de șnițele că nu prea era oră de bătut carne 😀 , am pus carnea la marinat și m-am apucat de curățat legumele. Până la 9 când s-au trezit oamenii mei, vasele erau spălate, supa era gata, cărnița era în senvișuri, gunoiul era dus, bocancii erau aduși din pivniță, mai toate lucrurile erau gata de împachetat. Ce mai, dacă m-ar minți în fiecare zi cineva că mergem în drumeție, poate aș reuși în fiecare zi să fiu așa eficientă. :))

Cum era prima noastră drumeție cu un singur rucsac la trei persoane, am avut ceva greutăți în a face totul să încapă. După ce am cerut și sfatul tovarășilor de drum, am mai renunțat la unele lucruri pe care le-am fi luat degeaba având în vedere vremea frumoasă care se anunța. Pe ultima sută de metri chiar i-am prins și fetichii părul în trei spice. Intenția mea inițială era să las casa cât de cât în ordine înainte să plecăm. Cine n-are câteodată un vis nerealist?

Prietenii noștri au ajuns să ne ia fix la ora stabilită, la 10 (și ceva :P). A urmat un drum cu mașina până la Păltiniș, cu momente liniștite, cu momente în care copiii voiau aceeași cărticică, unele salvate de altă jucărie pe care apoi o voiau amândoi, altele salvate de bobo, și cu momentul de pauză pentru o gură de aer, necesară din cauza răului de mașină de care sufăr la drumuri lungi și mai ales cu serpentine.

11717009_921619874545882_1795150840_n

Ajunși la punctul în care aveam de gând să pornim pe traseu, am luat copiii în spate și am lăsat mașina în urmă. Am încercat să o lăsăm pe Gemma pe jos un pic, dar poteca era plină de pietre mari, așa că imediat a început să ceară ”mine”, adică la mine în brațe. 😛 Nu prea i-a plăcut când am pus-o în mei-tai, a început să plângă, dar știam că e din cauza noutății, nu pentru că ar fi fost inconfortabil, așa că după ce păturica și Daisy de pluș nu au avut nici un efect calmant, ne-am văzut obligați să apelăm din nou la bobo (caramele adică). După două bobo și o mare gură de apă, nu s-a mai zbătut și a stat cuminte mai tot drumul. 😀

IMG_1953

Traseul de la Păltiniș spre cabana Cânaia (care înainte a fost refugiul Cânaia) nu e dificil, dacă ai doar un rucsac în spate. Cu 13 kile de copil curios se mai schimbă un pic treaba, dar tot l-am făcut în 3 ore, cât știam că durează. Singura parte mai neplăcută e vântul, care bate destul de tare pe alocuri. Dacă ești echipat bine nici vântul nu te afectează prea tare, dar noi nu prea eram. 😛 După atâta vreme de nemers în drumeții, am fost un pic ”noobă”. 😀 Aveam pantaloni trei sferturi, dar ce-i drept, nu mi-a fost frig la picioare. În sus aveam un hanorac obișnuit; ar fi fost bun ceva cu niște proprietăți mai wind-stopping, dar măcar avea glugă, care a făcut diferență uriașă pentru urechile mele. Mugur și-a luat pantaloni lungi numai de teama căpușelor, inițial având de gând să-și ia pantaloni scurți. XD Chestia de care mi-a părut chiar rău a fost că Gemma era încălțată în teniși, o alegere nefericită pe vânt și pe munte în general. Dar cum hotărârea de a merge pe traseu a fost luată din scurt, n-am mai avut când să-i cumpărăm/împrumutăm și bocanci. Tenișii erau singurii care îi acopereau și glezna, în caz că ar fi vrut să meargă pe jos și au fost cu siguranță o alegere mai bună decât sandalele pe care mă gândisem și i le dau ”pe căldura asta”. :))

IMG_1958

Sunt izvoare la începutul și la sfârșitul traseului, de care am profitat din plin. Minunata apă de izvor!

Poteca avea și pe o parte și pe alta floricele galbene și mov. Aproape de cabană am văzut chiar și câteva flori roșii (de care eu am dat rareori pe munte) și pe malurile izvorului de lângă cabană era plin de Nu-mă-uita. 😀

IMG_2004

Din momentul în care am văzut acoperișul maro al cabanei mi-a stat gândul numai la mâncarea caldă pe care urma s-o servim.

Aproape de cabană am dat-o pe Gemma jos și ne-am dezmorțit toți. La destinație l-am găsit pe Doru, cabanierul, plin de voie bună, cum mă aștept mereu să fie cabanierii. Am intrat la adăpost de vânt și ne-am făcut comozi. Mai ales pe copii i-am făcut comozi, schimbându-i. 😛 Gemma avea picioarele transpirate și reci. Proastă combinație, mai ales că era deja răcită. Mai mult decât să-i dau șosete uscate n-am avut ce face. Mi-am zis că după toată ziua asta ori face febră la noapte, ori îi trece răceala de tot. 😛

Am cerut de la cabană 4 porții de ciorbă. Ne-a adus gazda noastră o olicică de ciorbă, din care noi am făcut vreo 6 porții. A costat 48 de lei, iar Mugur ține să menționez că Doru n-a vrut să păstreze restul. 🙂 Așa bună a fost ciorba că nici n-am mai apucat să-i fac poze. Era din legume, cu afumătură și tarhon.

IMG_2029

După ce ne-am săturat cu toții, am ieșit un pic afară. Copiii și-au găsit de lucru cu un gândăcel. Zian îl lua în mână fără nici o urmă de frică, iar Gemma țipa și râdea pe lângă el, de uimire și entuziasm. L-a luat și ea în mână o dată, dar l-a aruncat repede înapoi. Când am văzut eu că bietul gândăcel nu mai găsește ca fiind amuzantă activitatea lor, mi-am făcut curaj și l-am luat și eu în mână și l-am dus mai departe de copii, să-și tragă sufletul. Din fericire nu a fost rănit, poate doar un pic obosit.

IMG_2033

Am mai fi stat noi acolo mult și bine, dar ar fi fost prea mult să ne apuce întunericul pe drum, așa că ne-am luat la revedere de la cabană și îngrijitorul ei, Doru, și am plecat înapoi încetișor, cu ăia mici pe jos. Deși erau distrași de o mie de lucruri, i-am lăsat așa o vreme, până am ajuns la un izvor unde era multă apă pe jos. S-au jucat un pic cu bețele în apă, dar sigur că Gemma ar fi intrat cu totul în ea, așa că i-am luat în spate.

Mai întâi a încercat Mugur s-o care. Nu a putut din cauza unor probleme de spate pe care le are, așa că am luat-o eu din nou și ne-am văzut de restul drumului la pas cât mai rapid.

Sau așa aș fi vrut, dar după atâta vreme genunchii mei se pare că au ruginit un pic și acum și-au găsit să-mi dea de veste. Coborârea s-a dovedit a fi destul de dureroasă pentru picioarele mele. Mi-am propus totuși să reduc la maxim aolelile și la întorcere, că oricum nu mă ajutau cu nimic. 😀

Am gustat muguri de brad și am concluzionat că seamănă la aromă cu cardamonul. 😛 I-am dat și Gemmei. Prima dată l-a scuipat, apoi când a văzut că mai luăm a mai cerut și ea. A cerut și ”cica” și i-am dat una galbenă, de care era mereu bucuroasă și își făcea de lucru cu ea.

IMG_2049

Cerul era tot fără nori, dar și vântul era tot tare. Din fericire, nu se simțea mai friguros decât înainte.

IMG_2096

Ne-am întâlnit pe drum cu un grup de drumeți. Se odihneau la marginea potecii când am trecut pe lângă ei. Au zâmbit toți la vederea Gemmei, au ghicit corect că e fetiță 😛 și i-au făcut cu mâna. Le-a făcut și ea cu mâna, la îndemnul nostru. Expresiile unora dintre ei mi-au adus aminte atunci de mine. De mine cea de acum câțiva ani, când mă minunam de fiecare dată când vedeam familii pe munte și speram că într-o zi o să merg și eu la fel, cu bărbatul meu și copilul nostru. În timp ce reflectam la asta tocmai treceam prin partea cea mai grea a traseului, cu un coborâș un pic mai greu decât în rest și deși durerea era acum cea mai mare din toată ziua, aceasta a fost cu totul eclipsată de o fericire compleșitoare pe care am simțit-o la gândul că din încă un punct de vedere am ajuns acolo unde mi-am dorit.

În curând am ajuns la mașină, mai bogați cu o experiență nouă și cu două pungi de gunoaie adunate de pe drum. Drumul cu mașina a fost cam la fel la întors, numai că eu eram prea frântă ca mai simt răul de mașină. 😀

Gemmița era îmbujorată toată, iar eu am pariat pe febră. Din fericire, m-am înșelat. A doua zi se simțea mai bine decât înainte, iar a treia zi deja nu mai avea nimic. ^_^

 

Dacă aveți de gând să mergeți pe munte cu bebeluși sau copii mici, vă recomand să vă interesați de sistemele de purtare ergonomice înainte. De fapt, dacă vă purtați copiii în general, ar trebui să vă informați înainte de a cumpăra un sistem de purtare, pentru că sistemele neergonomice le pot afecta sănătatea. Mai multe informații puteți afla pe acest grup de baby wearing și din acest articol scris de o mamă purtăreață.

Până una, alta, poteci însorite! ^_^

 

Comments

comments

Introdu Comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *