Nașterea

Încă de când am rămas însărcinată mi-a fost clar că nu voi putea să nasc în altă parte decât la maternitatea Spitalului Județean din Sibiu. Bineînțeles că am căutat informații despre cum se desfășoară astfel de evenimente acolo. Pe forumuri, unde altundeva? Nu am găsit decât povești de groază în care femeile vorbeau despre mizerie, șpăgi, indiferență, lipsă de profesionalism și alte astfel de lucruri pe care nu vrei să le auzi despre locul în care urmează să înduri dureri inevitabile și să aduci pe lume o ființă neajutorată.

După experiența pe care am avut-o eu, am ajuns la concluzia că felul în care decurge totul depinde în mare parte de atitudinea viitoarei mame și de noroc. (Bănuiesc că ambele pot fi înlocuite de mulți bani, dacă ai de unde.)

Mi-am dat seama până la urmă că tot citind despre experiențele neplăcute ale altora nu-mi fac nici un bine. Oricum nu aveam de ales; vrând, nevrând acolo urma să nasc.

Am hotărât așadar să caut gânduri care să mă ajute și le-am găsit cu ușurință:

  • Sarcina mea a fost fără probleme, deci și nașterea trebuie să fie la fel, chiar și dacă mă apucă în mijlocul drumului.
  • Mama mea, soacra mea și alte câteva milioane de femei au născut în condiții cel mult la fel de bune și totul a fost bine până la urmă.
  • Cu siguranță sunt și femei care au avut experiențe pozitive, dar au alte treburi de făcut decât să scrie pe forumuri.
  • I’m awesome.

Mami și Ileana (mama soacră) m-au încurajat și mi-au spus că important e să fiu calmă și să am încredere în mine.

Zis și făcut.

Termenul meu era pe 18 februarie, o zi de luni. Încă de când ginecologul mi-a zis termenul în primul trimestru eu am fost convinsă că voi naște mai târziu… termenul lui nu se pupa cu calculele mele.

A trecut termenul și eu nu nășteam. Am mers la doctor miercuri.( Alt doctor decât cel care mă supraveghease pe parcursul sarcinii… era în concediu dragul de el.) Mi-a zis că lichidul amniotic e un pic mai puțin decât ar fi ideal, dar că totul e bine cu bebele și că dacă până vineri nu nasc, îmi recomandă să mă internez la maternitate ca să-mi provoace ei nașterea.

A venit ziua de vineri și eu tot nu primeam nici un semn iminent de la bebe. Am mers la spital să întreb ce trebuie să fac pentru a mă interna. M-au întrebat dacă am trimitere de la medicul de familie. Nu aveam și era vineri. Mi-au zis ceva de genul: atunci vino mai pe seară că nu e nici un doctor atunci și te putem interna fără bilet.

Cum să nu? Fix asta îmi doream, să mă internez când nu e nici un doctor. O_o

După ce m-am mai consultat cu mami și Ileana și Mugur am hotărât că nu mă mai duc la spital până nu mă apucă contracțiile. Din nou m-am gândit că având o sarcină lină nu aveau de unde să apară probleme acum. Copilul vine când e gata să vină.

În ziua de 28 ne uitam la Fairy Tail cu Andruța când contracțiile pregătitoare obișnuite au început să fie mai dese și un pic dureroase. Când am ajuns să le am din sfert în sfert de oră Ileana ne-a sfătuit să plecăm la spital. Eu simțindu-mă încă foarte bine mă gândeam să ne mai uităm la un episod. Până la urmă însă am abandonat ideea și am luat toți trei un taxi spre spital. Eram cu toții foarte entuziasmați.

Ajunsă la spital am fost luată în primire de două asistente, să mă interneze. La început au comentat că nu pare să am dureri, apoi ne-am băgat în vorbă și când au auzit povestea Andrei (cancer la 12 ani) s-au înmuiat și s-au purtat și cu mine foarte frumos. Am așteptat o vreme și apoi a venit un doctor ginecolog pentru consult. Ce a făcut, ce a apăsat el pe acolo că după ce m-am dat jos de pe masă au început contracțiile adevărate, dar cu dureri care încă erau destul de mici să mă facă să râd de emoție mai degrabă decât să mă vait.

Era în jur de ora 9 seara.

Aveam deja bagajul făcut cu ce credeam că o să am nevoie în spital (aș scrie lista la sfârșit dacă aș găsi-o), măcar la asta au fost bune forumurile. Așa că Mugur și Andra au plecat acasă, iar pe mine m-au dus la sălile de naștere.

La sălile de naștere erau doctori și asistente. La puțin timp după ce am ajuns și mi-au dat un pat a urmat clisma. Alt subiect pe care se aoleau toate sensibilele pe forumuri. Am vazut chiar că unele voiau (și altele chiar au făcut-o) să își cumpere propriile aparate de făcut clismă. UAU! Deși pentru cine nu a făcut niciodată (cum era și cazul meu) poate părea ceva scârbos și periculos și chiar rușinos, ei bine chiar nu este mare lucru! Trebuie să te gândești că femeile alea fac asta în fiecare zi, deci știu cum să o facă și chiar nu are de ce să îți fie jenă. Oricum nu stă nimeni lângă tine când faci treaba. Personal, m-aș simți mai nașpa să fac pe mine în timpul nașterii.

După clismă m-au trimis înapoi în cameră și mi-au zis să mă plimb. Am încercat, m-am plimbat o vreme, dar durerile erau prea greu de suportat în picioare așa că le-am întrebat dacă pot sta în pat și mi-au dat voie. Au zis să le anunț când simt ca și cum îmi vine să fac treaba mare.

În punctul ăsta contracțiile erau deja din ce în ce mai dese, la 3-5 minute. Și al dracu de dureroase. Cum eu decisesem să nu mă odihnesc mai mult decât de obicei înainte de naștere, când am ajuns la spital eram deja destul de obosită, având în vedere că era seară. Drept urmare, în timpul contracțiilor mă zvârcoleam și dădeam cu pumnii în pereți, iar între ele ațipeam. Orice ai face înainte, nimic nu are cum să te pregătească pentru durerile astea. Mă gândeam câ totuși când începi să le ai, de la contracție la contracție te mai obișnuiești. Nu. Înainte de fiecare contracție îmi ziceam că o să suport mai ușor durerea, dar de fiecare dată durerea parcă mă lua prin surprindere. Totuși deși durerile sunt mari, corpul rezistă și dacă îți păstrezi mintea cât de limpede poți, rezistă și psihicul.

Înainte să nasc, eu nu m-am uitat decât la un video despre respirație și ăla m-a plictisit așa că nu l-am văzut pe tot. Eu chiar am avut încredere că nu am nevoie să mă învețe cineva cum să nasc, că organismul meu va sti instinctual ce trebuie să facă. Și am avut dreptate. E greu de explicat. Pur și simplu simți. Singura condiție e, cred eu, să nu începi să faci pe isterica și pe panicata, să te lași dusă de val și să îți asculți instinctele.

Cât am așteptat au născut altele înaintea mea și le auzeam pe toate urlând. Nu m-am lăsat impresionată sau înfricoșată. Îmi vedeam de durerile mele și îmi ziceam că o să fie totul bine.

Apoi am simțit. După cum ziceau asistentele am avut senzatia că fac treaba mare. Am plecat la ele cât de repede m-am putut mișca. Senzația era că n-am cum să mai țin în mine.

M-au pus pe masă.

Erau în salonul de naștere mai multe asistente, una probabil că era moașa, și mai erau și 2-3 doctori/e, dintre care una rezidentă.

Atât de multe femei scriau că au fost certate că nu erau epilate. Ei bine, eu mă epilasem în ziua termenului, dar de atunci mai trecuseră 10 zile și era tot la loc. Și nu mi-a zis nimeni o vorbă.

Au spus ca atunci când simt contracția să împing. Dar NUMAI când simt contracția, pentru că altfel pot face rău copilului. Și să nu împing din vagin ci din fund, fix ca și cum aș face treaba mare. (De-aia eu cred că e de bun simț să faci clismă înainte, dacă situația o permite, evident.)

I-am ascultat și am făcut totul fix cum mi-au zis să fac. Așa am făcut de la început dealtfel.

Stăteau toți pe lângă mine, în general vorbind despre chestii medicale.

Una dintre asistente a venit de câteva ori să mă mângâie pe mână sau pe picior. Numai o femei care a născut înțelege cât bine poate să facă o mângâiere în momentele alea. Cel puțin la acest spital nu dau voie să vină cineva cu tine la naștere.

Durerile erau mari în continuare, dar odată ce a început să iasă capul copilului parcă nu mai erau așa mari ca în timpul contracțiilor de dinainte. Nu țin minte să fi țipat. Am scos și eu niște sunete, că n-ai cum să împingi fără, dar nu cred că am țipat ca femeile dinaintea mea. Tot personalul de pe lângă mine mă încuraja.

Apoi am auzit când cineva a spus că nu sunt destul de dilatată și trebuie să taie. Am simțit tăietura, dar doar ca pe o durere în plus. Apoi bebele a ieșit destul de repede. A început imediat să plângă. Era 00:50. I-au dat ”nota” 10. M-au întrebat cum o cheamă, le-am zis un singur nume, Gemma.

Nu pot să spun că am simțit atunci pe loc vreo chestie specială. Au venit cu ea aproape de mine și m-au întrebat dacă vreau să o țin în brațe. Mie nu-mi venea să zic nimic, eram total aiurită. Îmi venea să râd. Am mângâiat-o de la distanță, dar dacă au văzut că nu mă întindsă o iau în brațe au dus-o unde trebuia.

Mi-au urat asistentele să fie fetița mea cuminte ca mine.

Și apoi a început partea a treia: eliminarea placentei și coaserea. Partea asta a mai durat cam o oră. M-a cusut rezidenta. Simțeam ceva, ceva deși aveam anestezie locală, dar ca și înainte era doar o durere în plus, nu mare lucru. Auzeam în timp ce mă cosea cum unul dintre doctori o învăța ce să facă și ce se întâmplă dacă greșește. Am simțit de parcă m-au cusut mult și în cel puțin două locuri. Eram sigură că m-a făcut franjuri Gemma.

După ce au terminat m-au dus în patul meu și mi-au zis să nu încerc să mă ridic. Nu mi-au zis și cât așa că, fiind sub impresia că am cusături multe am tras concluzia că nu trebuie să mă mișc din pat până nu îmi zice un doctor că am voie.

Odată ajunsă în pat am avut așa un sentiment de liniște! Nu mai simțeam nici o durere, fiind încă sub efectul anesteziei locale. Puteam în sfârșit să respir liniștită și să mă odihnesc. A fost un moment foarte plăcut.

Nu m-am mișcat din pat până dimineață când a venit o asistentă să-mi schimbe pansamentul. Am aflat atunci că de fapt ar fi fost bine să mă ridic după o oră. Am fost un pic indignată că nu mi-au zis de la început… de unde era să știu? Mi-am dat seama atunci că pe viitor trebuie să pun orice întrebare, oricât de simplă sau prostească îmi pare.

La prima oră mi-au adus-o pe Gemma. Nu luasem haine pentru ea de acasă așa că era înfășată într-un scutec de-al lor. Încă parcă eram într-un vis… nu-mi venea să cred că e a mea, că EU am un copil. Multă vreme m-am simțit așa.

Luasem bani la mine, să fie, dar eram hotărâtă să nu-i folosesc decât dacă chiar n-am de ales. Citisem și auzisem că dacă nu dai bani nici nu se uită la tine, că trebuie neapărat să dai bani la moașă ca să stea lângă tine a doua zi să te îngrijească.

Personal nu am înțeles de ce ar fi nevoie de vreo îngrijire specială. Chiar n-am avut nevoie să stea cineva după fundul meu. Aveam apă și câte ceva de ronțăială luate dinainte. Mă puteam mișca destul cât să îmi schimb poziția fără ajutor și puteam merge fără ajutor până la baie, deși mă durea fiecare mișcare făcută. Bănuiesc, din ce am citit, că unele au pretenția să le schimbe moașa/asistenta pansamentul. Mi se pare o fiță. În afară de prima dată m-am schimbat numai singură, fără probleme. Și aveam de acasă tot ce îmi trebuia așa că nu depindeam de toanele nimănui. Nici n-am știut care e moașa.

E drept că am văzut și asistente purtându-se nu tocmai frumos cu alte mămici, dar de fiecare dată era vorba de o mamă cu gura mare. Eu mi-am văzut de treaba mea, le-am tratat cu respect și m-au tratat la fel. Nimic în plus, nici din partea lor, nici din partea mea.

A doua zi m-au mutat într-un salon de nou născuți și din momentul ăla Gemma a fost lângă mine în permanență.

Cât am fost la nașteri nu am avut voie să primesc vizite de la nimeni. Mugur mi-a trimis printr-o asistentă (oricare s-a întâmplat să fie acolo) ce mi-a trebuit.

Înainte să nasc îmi era teamă că nu o să mă descurc, că nu o să o țin bine în brațe și alte d-astea. Ei bine, odată ce ai născut totul vine natural. Pur și simplu știi. Ai știut dintotdeauna, pentru că asta ești născută să faci în mod natural.

Împărțeam salonul cu alte trei mame, o româncă și două țigănci, aceleași pe care le știam din salonul de nașteri. Românca vorbea mult și se văita mult. Avea și de ce. Născuse prematur, cu cele mai mari urlete pe care le-am auzit vreodată și nu putea să aibă copilașul lângă ea. Una dintre țigănci era la al zecelea copil, era o femeie cuminte care își vedea de treaba ei. Cealaltă țigancă era a dracu și proastă și ușor de înfuriat; mereu avea ceva de comentat și se certa cu asistentele și mereu avea impresia că i se fac nedreptăți pentru că e țigancă, deși asistentele chiar ne tratau pe toate la fel. Și lăsa copilul singur ca să meargă afară să fumeze. Sper să nu mai dau în viața mea de așa o femeie neplăcută.

Mă bucur măcar că țigăncile nu s-au încadrat în stereotipuri; erau curate și nu au furat nimicuța, deși era clar că erau sărace și vai de ele. De fapt, o tanti care a venit spre sfârșit în locul româncei de dinainte puțea ca dracu și până nu s-au luat asistentele de mirosul din cameră nici nu s-a simțit să se spele. Eu nu i-am zis nimic pentru că era mai în vârstă și îmi era mie rușine de rușinea ei. Ea în schimb, când m-a prins singură în cameră s-a arătat foarte îngrijorată că stăm cu țigănci și nu mai știa unde să-și ascundă banii. Îmi venea să îi zic vreo două, dar mi-am văzut de treaba mea.

Puținele zile în care am stat cu Gemma în spital după naștere mi-au fost de mare ajutor, mai ales că urma să merg acasă unde nu aveam nici o femeie cu experiență să mă ajute. Asistentele m-au învățat să o alăptez pe Gemma (am avut dificultăți mari la alăptare pentru că aveam sfârcurile invertate, dar una dintre asistente m-a învățat ce să fac și datorită ei nu am renunțat și am reușit să alăptez trei luni), să o spăl, să o hrănesc cu seringa.

În mare, experiența mea în maternitate a fost mai de grabă plăcută. Cred că acest lucru s-a datorat în primul rând atitudinii mele de ”ce ție nu-ți place altuia nu-i face”.

Am ascultat de personalul medical și nu am avut pretenția să îi învâț eu cum să-și facă treaba.

Am mers pregătită de acasă cu tot ce as fi putut avea nevoie, adică nu am așteptat nimic din partea spitalului. Știu că e aiurea și că în mod normal ar trebui să asigure spitalul toate cele necesare. DAR știi bine în ce țară trăiești. Nu mergi la spital să schimbi ceva acolo, mergi la spital să naști și asta e tot ce contează, e singurul lucru pe care trebuie să te concentrezi. Trebuie ca dinainte să te internezi să îți asiguri pe cât posibil un confort fizic și psihic. Drept urmare, știind în ce fel de spital mergi, îți iei de acasa tot, pentru că ȘTII că cel mai probabil vor duce lipsă de cutare sau cutare lucru. Nu e acum timpul să te cerți cu ei, acum e timpul să te bucuri cât poți de un moment special din viața ta.

Nu am avut pretenția să fiu îngrijită. Pur și simplu. Am fost decisă să fac totul singură și să apelez la personalul medical numai pentru chestii legate de copil, pe care nu le știam.

Nu am scris acest articol pentru a convinge viitoare mămici să aleagă maternitățile de stat. L-am scris pentru cele care nu au de ales, cum a fost cazul meu. Să știți că nu e dracul așa negru!

Vă doresc tuturor să aveți norocul meu, să fiți puternice, încrezătoare și să nașteți la fel de ușor!

Comments

comments

Introdu Comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *