Prima drumeție cu copila

Prima drumeție cu copila

Acum vreo opt ani am mers în prima mea drumeție și m-am îndrăgostit de munte. M-am îndrăgostit de trezitul cu noaptea în cap, de mersul cu trenul (așa nașpa cum zice toată lumea că e), de urcușul care mă face să blestem momentul când am hotărât că vreau pe munte iar, de sunetul pădurii, de apa proaspătă de izvor, de stânci, de semne, de cabane și de oameni frumoși în toate felurile, care te salută zâmbind deși nu te cunosc, de coborâri care uneori fac urcările să pară ușoare, de momentul ăla când ești din nou în tren și ai o senzație de frică amestecată cu ușurare, ca și cum abia ți-ai dat seama cât de nașpa putea fi dacă greșeai un pas. Muntele m-a obligat să fiu mai disciplinată, mai prudentă, mai atentă; mi-a confirmat că lumea e plină de oameni buni și demni de cele mai frumoase sentimente; m-a ajutat să îmi descopăr limite și să mi le întrec, să capăt încredere în abilitățile mele fizice și psihice. După ce s-a născut Gemma, acum 2 ani și ceva, a urmat perioada aia delicată în care mi se părea că n-o să mai pot face nimic din ce făceam înainte de a avea copil. Aventurile de om care n-are nimic de pierdut sunt înlocuite de aventuri la cu totul alt nivel, de om responsabil pentru o viață de ființă neajutorată, care depinde cu totul și cu totul de tine. Și uite așa, gândul că omulețul ar putea cădea din pat îmi dădeau aceleași emoții ca gândul săritului cu parașuta, felul în care fugea să ia în brațe toți...