A doua zi de creșă

Doar nu crede cineva că duci copilul la creșă în prima zi și apoi totul e gata, nu? 😀 A doua zi a fost cel puțin la fel de dificilă pentru copilă. Pentru mine a fost mai ușor sufletește, pentru că știam acum că o duc într-un loc unde este îngrijită, dar lucrurile nu au mers așa bine pe alte planuri. Eram la fel de amețită ca în prima zi. E grea adaptarea la viața de mămică, asta știe toată lumea. Cine și-a închipuit că va fi grea adaptarea la 8 ore de ”fă ce vrei, cum vrei, când vrei”? Eu nu. 😛 Ne-am trezit dimineață, eu și bărbatul meu, ca de (noul) obicei, la 7 fără. Spălat pe față, pe dinți, pachet de prânz, senviș, chestii d-astea de dimineață. Decidem că merg și eu cu ei și azi, pentru că trebuie să-mi cumpăr telefon (l-am pierdut pe cel vechi zilele trecute – acela fiind căpătat, după ce telefonulmeu primit în dar de la sora mea acum…7 ani(?) mă lăsase baltă în sfârșit XD). Trezesc copila ușurel. Deschide ochii bine abia când îi spun că mergem afară. ”Afală?!” Urmează rutina de după somn, mereu la fel de precisă. ”Mine”, ”lica”, ”uța”, ”apă”. Adică o iau în brațe, luăm păturicile, o pun în legănuț și o învelesc cu ele (două păturici, indiferent de anotimp 😛 ), apoi îi dau un biberon de apă. O las un pic acolo, o chem la îmbrăcat. Vine. ”- Afală? – Da, mergem afară. Mergem la creșă. – Oșan? – Nu, nu mergem la Auchan, mergem la creșă. La copii. – Abuzu? – Da, mergem...

Prima zi de creșă (la stat)

Cu o noapte în urmă n-am putut adormi deși eram mai obosită decât de obicei. M-am trezit înainte să sune alarma, la 7 fără ceva, m-am îmbrăcat, am făcut ce fac aproape în fiecare dimineață înainte să plece soțul. I-am făcut un ou ochi și copilei. Nu eram sigură că le dă micul dejun. Bagajul de creșă era făcut de ziua trecută. M-am apucat apoi să-i fac spicuri în păr, să nu stea îngrijitoarele să-i prindă moațe toată ziua. Am pierdut autobuzul. Am luat un taxi. Era cu noi și mami a mea, printr-o întâmplare fericită. Habar nu aveam cum o să fie odată ce ajungem acolo. Nu știu de ce, dar mi se întipărise în minte ideea de primă zi de școală, cu părinți și copii adunați la un loc, stând de vorbă înainte să înceapă anul. Mă gândisem să scriu pe o foaie tipicurile Gemmei, cuvinte pe care le zice și sunt mai greu de înțeles, ce o supără tare și cum îi trece supărarea. Apoi m-am gândit că o să par o mamă ”d-aia” și n-am mai scris. M-am gândit că o să le zic câte ceva când o să stăm de vorbă, înainte să plec. M-am gândit că și Gemmei o să-i spun acolo că am adus-o la copii și jucării, dar vin să o iau mai încolo, să nu-i fie teamă. Când ne-am dat jos din taxi mi-am pus de gât aparatul foto să facem o poză. Am îmbrăcat-o pe Gemma într-o rochiță din aia chinezească, roșie, cu șosețele cu danteluță și pantofiori tot roșii. Soacră-mea o să fie mulțumită să o vadă așa....
Prima drumeție cu copila

Prima drumeție cu copila

Acum vreo opt ani am mers în prima mea drumeție și m-am îndrăgostit de munte. M-am îndrăgostit de trezitul cu noaptea în cap, de mersul cu trenul (așa nașpa cum zice toată lumea că e), de urcușul care mă face să blestem momentul când am hotărât că vreau pe munte iar, de sunetul pădurii, de apa proaspătă de izvor, de stânci, de semne, de cabane și de oameni frumoși în toate felurile, care te salută zâmbind deși nu te cunosc, de coborâri care uneori fac urcările să pară ușoare, de momentul ăla când ești din nou în tren și ai o senzație de frică amestecată cu ușurare, ca și cum abia ți-ai dat seama cât de nașpa putea fi dacă greșeai un pas. Muntele m-a obligat să fiu mai disciplinată, mai prudentă, mai atentă; mi-a confirmat că lumea e plină de oameni buni și demni de cele mai frumoase sentimente; m-a ajutat să îmi descopăr limite și să mi le întrec, să capăt încredere în abilitățile mele fizice și psihice. După ce s-a născut Gemma, acum 2 ani și ceva, a urmat perioada aia delicată în care mi se părea că n-o să mai pot face nimic din ce făceam înainte de a avea copil. Aventurile de om care n-are nimic de pierdut sunt înlocuite de aventuri la cu totul alt nivel, de om responsabil pentru o viață de ființă neajutorată, care depinde cu totul și cu totul de tine. Și uite așa, gândul că omulețul ar putea cădea din pat îmi dădeau aceleași emoții ca gândul săritului cu parașuta, felul în care fugea să ia în brațe toți...
Stereotipurile cu care se confrunta o WAHM

Stereotipurile cu care se confrunta o WAHM

WAHM = Work At Home Mom (mamă care lucrează acasă) Astăzi am făcut șnițele pentru prima dată. Nu cred că voi repeta experiența prea des. Vezi tu, eu sunt genul ăla de om care nu face șnițele pentru că nu vrea să deranjeze vecinii… deși nici un vecin nu s-a plâns. Sunt sigură că nu le-a plăcut zgomotul, dar nimeni n-a zis nimic despre asta. De ce am început articolul ăsta cu șnițele? Pentru că se potrivește foarte bine cu experiența mea legată de stereotipurile cu care se confruntă WAHMs. Sunt sigură că ele există și că multe dintre mămici sunt necăjite de ele, poate chiar aruncate în depresie. Dar în cazul meu, contactul cu ele se face în mare parte în imaginația mea. Nimeni nu mi-a zis în față ceva negativ legat de drumul pe care l-am ales. Eu am fost work-at-home-person dinainte să fiu mamă și poate și d-aia. Am făcut clar de mult că asta vreau să fac. Desigur că la început apropiații, adică părinții și socrela, au crezut că e o fază și s-au purtat ca atare. Adică m-au aprobat, dar mi-au aruncat sugestii legate de munci care mi s-ar potrivi, în speranța că îmi trece. Apoi când a venit pe lume copilul, și-au închipuit, probabil, că devin și eu mai serioasă, că las la o parte mărgeluțele și ”plastilina” și fac ce trebuie să facă o mamă, și anume – take one for the team, las visele și merg la muncă stabilă (financiar). În timp și-au dat seama că n-au cu cine. 😛 Dar întrebarea tot a răsărit din când în când pe buzele...

Nașterea

Încă de când am rămas însărcinată mi-a fost clar că nu voi putea să nasc în altă parte decât la maternitatea Spitalului Județean din Sibiu. Bineînțeles că am căutat informații despre cum se desfășoară astfel de evenimente acolo. Pe forumuri, unde altundeva? Nu am găsit decât povești de groază în care femeile vorbeau despre mizerie, șpăgi, indiferență, lipsă de profesionalism și alte astfel de lucruri pe care nu vrei să le auzi despre locul în care urmează să înduri dureri inevitabile și să aduci pe lume o ființă neajutorată. După experiența pe care am avut-o eu, am ajuns la concluzia că felul în care decurge totul depinde în mare parte de atitudinea viitoarei mame și de noroc. (Bănuiesc că ambele pot fi înlocuite de mulți bani, dacă ai de unde.) Mi-am dat seama până la urmă că tot citind despre experiențele neplăcute ale altora nu-mi fac nici un bine. Oricum nu aveam de ales; vrând, nevrând acolo urma să nasc. Am hotărât așadar să caut gânduri care să mă ajute și le-am găsit cu ușurință: Sarcina mea a fost fără probleme, deci și nașterea trebuie să fie la fel, chiar și dacă mă apucă în mijlocul drumului. Mama mea, soacra mea și alte câteva milioane de femei au născut în condiții cel mult la fel de bune și totul a fost bine până la urmă. Cu siguranță sunt și femei care au avut experiențe pozitive, dar au alte treburi de făcut decât să scrie pe forumuri. I’m awesome. Mami și Ileana (mama soacră) m-au încurajat și mi-au spus că important e să fiu calmă și să am încredere în...

Încurajare pentru mămici de pitici

Din momentul în care mi-a venit pe lume copilul nu am mai avut o noapte de somn neîntrerupt. Alte mame știu ce zic, persoanele care n-au fost mame de bebe vreodată poate vor încerca să înțeleagă. Dar e o chestie din aia pe care trebuie să o trăiești ca să o înțelegi. Nu se pune că ai avut grijă o dată de cineva o seară sau două sau zece. La mine a durat un an și șapte luni. Un an și șapte luni de somn pe bucățele. Chiar dacă fetița mea dormea nopțile de obicei, chiar dacă de la început a dormit singură în pătuț și chiar dacă de câteva luni doarme singură la ea în cameră (pereții nu fac nici o diferență)! Nici nu e nevoie să plângă. Cel puțin în primele luni de viață fiecare mișcare a copilului te trezește. De fapt te trezește e mult spus, pentru în  somn ești într-o continuă stare de alertă. Mai întâi apar colicii, când trec colicii apar dinți, trec dinți și apar răcelile sezoniere și uite așa, din una în alta începi să simți că asta va fi viața ta de acum încolo. Că de acum înainte nu vei mai dormi bine niciodată, nu vei mai cunoaște odihna, că somnul adânc și lung de duminică dimineața va rămâne doar o amintire, atât de îndepărtată că parcă nici n-ai trăit-o tu. Asta pe lângă alte frustrări și drame, mai mici sau mai mari. Nu e de mirare că multe proaspete mămici cad în depresie. Și apoi, într-o dimineață sună ceasul și îți dai seama că nu trebuie să trezești neapărat și...