A doua zi de creșă

Doar nu crede cineva că duci copilul la creșă în prima zi și apoi totul e gata, nu? 😀

A doua zi a fost cel puțin la fel de dificilă pentru copilă. Pentru mine a fost mai ușor sufletește, pentru că știam acum că o duc într-un loc unde este îngrijită, dar lucrurile nu au mers așa bine pe alte planuri. Eram la fel de amețită ca în prima zi.

E grea adaptarea la viața de mămică, asta știe toată lumea. Cine și-a închipuit că va fi grea adaptarea la 8 ore de ”fă ce vrei, cum vrei, când vrei”? Eu nu. 😛

Ne-am trezit dimineață, eu și bărbatul meu, ca de (noul) obicei, la 7 fără. Spălat pe față, pe dinți, pachet de prânz, senviș, chestii d-astea de dimineață. Decidem că merg și eu cu ei și azi, pentru că trebuie să-mi cumpăr telefon (l-am pierdut pe cel vechi zilele trecute – acela fiind căpătat, după ce telefonulmeu primit în dar de la sora mea acum…7 ani(?) mă lăsase baltă în sfârșit XD).

Trezesc copila ușurel. Deschide ochii bine abia când îi spun că mergem afară. ”Afală?!” Urmează rutina de după somn, mereu la fel de precisă. ”Mine”, ”lica”, ”uța”, ”apă”. Adică o iau în brațe, luăm păturicile, o pun în legănuț și o învelesc cu ele (două păturici, indiferent de anotimp 😛 ), apoi îi dau un biberon de apă. O las un pic acolo, o chem la îmbrăcat. Vine.

”- Afală?

– Da, mergem afară. Mergem la creșă.

– Oșan?

– Nu, nu mergem la Auchan, mergem la creșă. La copii.

– Abuzu?

– Da, mergem cu autobuzul.”

Mulțumită de răspuns, o îmbrac și o încalț fără probleme. Spicurile (din păr) de ieri sețineau bine, le-am lăsat în pace. Am plecat repede, repede, să nu pierdem autobuzul.

Toate bune pe drum. Ajunși la creșă, recunoaște locul și-mi zice de copii. Părea că-i e bine că merge la copii. Am ajuns și la ușa camerei. A pupat-o tati, a pupat-o mami. Ce te faci că nu-i mai dădea drumul lui mami? Mă ținea strâns de gât. Și-a dat seama că și azi am de gând să plec. I-am desfăcut mâinile cât de frumos am putut eu și am băgat-o în cameră. Nu s-a zbătut, nu a țipat, dar plângea.

Bine n-ai cum să te simți după imaginea aia, dar mi-am luat de mână bărbatul și mi-am zis că totul va fi bine.

Am mers la Digi să-mi fac abonament și să-mi iau telefon. Era închis. Au program de la 9.

Aveam de ales între a merge acasă și a pierde timp în altă zi sau a aștepta o oră la muncă la Mugur până deschid Digi și îmi rezolv treaba. Gândul de a pierde timp în altă zi îmi displăcea profund, așa că am ales să rămân și să rezolv treaba. Simțeam oricum că ziua asta e pierdută.

Am stat o oră pe lângă Mugur, mi-am adus aminte de Jira, de ”minunata” lume a joburilor normale și mi-am promis din nou că într-o zi va fi și pentru el doar o amintire.

La 9 am mers la Digi, mi-am făcut abonament, mi-am luat telefon. Din ăla smart. La care încă nu știu să răspund când mă sună cineva – dau cu degetul pe ecran în toate părțile sperând să nimeresc mișcarea. Oh mai gawd, am ajuns o d-aia. Anyway. 😀

Muah, muah, am plecat acasă.

Am băgat telefonul în rucsac. E prea mare să-l țin în buzunar. Și nu mergea netul. DAFUQ… Plus că nu avea ora setată. Dar ca să văd la ce oră vine autobuzul trebuie să știu cât e ceasul. De obicei când cineva vrea să știe cât e ora, întreabă pe altcineva. Eu am altă metodă, mai simplă… sau mai complicată? Merg la cel mai apropiat magazin, îmi cumpăr ceva și mă uit pe bon să văd cât e ceasul. Știu, știu, sunt genială.

Mi-am luat o napolitană. Am așteptat să iau bonul. Vânzătoarea a fost un pic surprinsă de așteptarea mea. :)) Dar mi-am setat ora la telefon și am știut exact cât am de așteptat până vine autobuzul. XD

Ajunsă la mine în cartier, iau pâine și apă de la magazinul ”din colț”, plec spre casă.

Îmi dau seama că n-am chei. Am plecat așa în grabă de dimineață că am uitat să le iau și pe ale mele.

Sun Mugurul, îi descriu cât de deșteaptă sunt și că ar trebui să lăsăm o cheie la un vecin și cum că trebuie să mă întorc la el să-mi dea cheile lui și nici măcar nu-mi merge netul ca să stau pe FB în autobuz!!! Las apa și pâinea pe pervaz și plec resemnată.

Am simțit eu că ziua asta e pierdută. O fi Legea Pi**ii Atracției.

Ajung la Mugur, facem un pic mișto de mine, iau cheia, nu reușește să-mi facă netul să meargă, mă duc înapoi la Digi, stau nițel la coadă, îmi face gagica netul să meargă, mă duc înapoi acasă. Nu s-a întâmplat așa repede ca tastarea acestei fraze. 😛

La 16 aveam întâlnire pe Skype cu Ioana, coach, care mă ajută să nu pierd timpul și să nu mă pierd pe mine în încercarea mea de a nu pierde timpul. Până la 16 mai erau vreo 2 ore. Aveam de ales între a pierde timpul și a face ciorbă de perișoare. Am ales să fac ciorbă!

Aplauze, vă rog.

Am vorbit cu Ioana, m-am energizat pentru septembrie, am mai strâns prin casă și au venit ai mei. 😀

La creșă a fost un pic mai rău decât ieri, i-a zis doamna de acolo, a mai plâns, a adormit mai greu și a tot cerut papa între mese. Sincer, nu sună cu nimic diferit față de cum e Gemma acasă. :)

Tare mult aș vrea să știu ce gândește și ce simte copila cu privire la mersul la creșă. E păcat că nu e putem măcar aminti mai târziu anii ăștia, să vorbim despre ei.

Doamna de la creșă i-a zis soțului că ar fi bine să fie în dulăpior o gustărică pentru cazurile astea când i se face foame între mese. Doar nu era să cumpăr pur și simplu un pachet de biscuiți, nu? Era seară și încă nu gătisem ce plănuiam pentru cină. Le-am pus să mănânce ciorbă de perișoare și m-am apucat de brioșe, bineînțeles. Ei s-au dus pe afară, unde au stat o oră și ceva.

După ce am terminat brioșele, m-am apucat de pregătit ingredientele pentru un super bun orez cu ananas (thai). Când am terminat de pregătit ingredientele era trecut de ora de culcare.

Am luat-o pe copilă la somn, nu fără să se opună un pic. S-ar mai fi uitat la desene.

Ca de obicei, până a adormit ea m-a luat și pe mine somnul. M-am trezit târzior (cred că m-a trezit Mugur). Fiind încă obosită și trebuind să mă trezesc ca să termin de făcut o mâncare pe care nici nu mai aveam chef să o mănânc, m-am trezit plină de draci.

Părea că nimic nu mersese bine în ziua aia, iar ochelarii mei cei noi erau urâți și culoarea părului nu-mi ieșise cum speram. Mi-am adus aminte tot ce am greșit în ultimele zile și nimic nu-mi convenea. Mugur a tot încercat să-mi arate părțile bune ale lucrurilor, să-mi sugereze rezolvări unde era cazul. Din păcate, nu prea avea cu cine. Măcar n-am plâns. E o chestie!

Am mers la somn. Știam că somnul va face să treacă starea asta de ”nimic nu e bine, ce bine ar fi să nu mai fie nimic”.

Și așa fu. ^_^

 

Vezi cum a fost și prima zi de creșă.

Comments

comments

Introdu Comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>