Prima drumeție cu copila

Prima drumeție cu copila

Acum vreo opt ani am mers în prima mea drumeție și m-am îndrăgostit de munte. M-am îndrăgostit de trezitul cu noaptea în cap, de mersul cu trenul (așa nașpa cum zice toată lumea că e), de urcușul care mă face să blestem momentul când am hotărât că vreau pe munte iar, de sunetul pădurii, de apa proaspătă de izvor, de stânci, de semne, de cabane și de oameni frumoși în toate felurile, care te salută zâmbind deși nu te cunosc, de coborâri care uneori fac urcările să pară ușoare, de momentul ăla când ești din nou în tren și ai o senzație de frică amestecată cu ușurare, ca și cum abia ți-ai dat seama cât de nașpa putea fi dacă greșeai un pas. Muntele m-a obligat să fiu mai disciplinată, mai prudentă, mai atentă; mi-a confirmat că lumea e plină de oameni buni și demni de cele mai frumoase sentimente; m-a ajutat să îmi descopăr limite și să mi le întrec, să capăt încredere în abilitățile mele fizice și psihice. După ce s-a născut Gemma, acum 2 ani și ceva, a urmat perioada aia delicată în care mi se părea că n-o să mai pot face nimic din ce făceam înainte de a avea copil. Aventurile de om care n-are nimic de pierdut sunt înlocuite de aventuri la cu totul alt nivel, de om responsabil pentru o viață de ființă neajutorată, care depinde cu totul și cu totul de tine. Și uite așa, gândul că omulețul ar putea cădea din pat îmi dădeau aceleași emoții ca gândul săritului cu parașuta, felul în care fugea să ia în brațe toți...
Stereotipurile cu care se confrunta o WAHM

Stereotipurile cu care se confrunta o WAHM

WAHM = Work At Home Mom (mamă care lucrează acasă) Astăzi am făcut șnițele pentru prima dată. Nu cred că voi repeta experiența prea des. Vezi tu, eu sunt genul ăla de om care nu face șnițele pentru că nu vrea să deranjeze vecinii… deși nici un vecin nu s-a plâns. Sunt sigură că nu le-a plăcut zgomotul, dar nimeni n-a zis nimic despre asta. De ce am început articolul ăsta cu șnițele? Pentru că se potrivește foarte bine cu experiența mea legată de stereotipurile cu care se confruntă WAHMs. Sunt sigură că ele există și că multe dintre mămici sunt necăjite de ele, poate chiar aruncate în depresie. Dar în cazul meu, contactul cu ele se face în mare parte în imaginația mea. Nimeni nu mi-a zis în față ceva negativ legat de drumul pe care l-am ales. Eu am fost work-at-home-person dinainte să fiu mamă și poate și d-aia. Am făcut clar de mult că asta vreau să fac. Desigur că la început apropiații, adică părinții și socrela, au crezut că e o fază și s-au purtat ca atare. Adică m-au aprobat, dar mi-au aruncat sugestii legate de munci care mi s-ar potrivi, în speranța că îmi trece. Apoi când a venit pe lume copilul, și-au închipuit, probabil, că devin și eu mai serioasă, că las la o parte mărgeluțele și ”plastilina” și fac ce trebuie să facă o mamă, și anume – take one for the team, las visele și merg la muncă stabilă (financiar). În timp și-au dat seama că n-au cu cine. 😛 Dar întrebarea tot a răsărit din când în când pe buzele...